Bunica- oglinda copilăriei mele

A venit ziua cea mare, ziua în care pornesc plină de entuziasm, pe drumul ce duce la bunica.

Când am ajuns, în pragul casei mă aștepta, ca întotdeauna, bunica. Stătea în jilțul ei și mă privea zâmbind.

Cu părul nins, ochii blânzi, vocea caldă și chipul îmbătrânit de povara anilor mă întâmpină cu emoție. Bunica este înaltă și uscățivă, deschisă la vorbă și foarte înțeleaptă.

Când o văd, îmi amintesc cu drag de clipele pline de magie petrecute în copilărie. Parcă mai ieri mergeam împreună la biserica din sat iar seara, înainte de culcare, îmi spunea un basm cu zâne și zmei.

Imediat îi sar în brațe și o sărut ca odinioară. Emoționată, bunica mai că nu-și poate stăpâni lacrimile ce i se prelingeau pe obraji ca niște diamante. Pășesc în casă, în camera în care am copilărit și totul pare neschimbat. Măsuța pentru scris, dulapul plin cândva de haine și acum pustiu, câteva scaune și un pat, toate parcă mă așteptau neclintite. Se pare că vremea nu și-a pus încă amprenta peste ele. Am privit curioasă pe geamul ce pare o filă veche din cartea îngerilor la biserica din sat, proaspăt renovată, care se înalță semeață, mândră de haina cea nouă.

Am vizitat grădinița cu flori multicolore de lângă izvorul cu apă cristalină, altă dată micul meu paradis. Arătau minunat sub privirile jucăușe ale soarelui, îngrijite cu multă migală și dragoste de bunica.

Ne-am îndreptat spre băncuța de alături. Bunica pășea rar și apăsat dar tot dreaptă, în ciuda anilor trecuți. Ne-am așezat, odihnindu-ne ca odinioară, la umbra unui teiului batrân din fundul grădinii. E locul în care în care imi spunea nenumărate povești, în timp ce îmi lăsam alene capul în poala ei și visam.

Acum îmi dau seama că acele clipe treceau prea repede, că vremea a zburat ca gândul iar copliăria mea s-a dus pe nesimțite.

Mereu mă voi întoarce la bunica, cea mai dragă persoană și în casa ce păstrează vii amintirile copilariei mele.